1352 – SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL

La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul

 

SFANTUL MAXIM 1352

La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul

1351 – MUTAREA MOASTELOR SFANTULUI MAXIM

La 1351 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2013, in ziua de 13 august pomenim Mutarea Moastelor Sfantului Maxim Marturisitorul .

Sinaxar

Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a trăit între anii 580 şi 662, a fost un monah şi un mistic renumit, autor de opere teologice, o parte din ele cuprinse şi în Filocalie. Acesta nu a cedat presiunilor împăratului de a accepta monotelismul şi monoenergismul, învăţături care spuneau că în Hristos a fost o singură voinţă şi o singură lucrare. Sfântul Maxim a mărturisit adevărata credinţă, învăţând că în Hristos sunt două voinţe şi două lucrări conforme celor două firi, umană şi dumnezeiască. Ca urmare, spre sfârşitul vieţii a fost exilat în Tracia şi i s-au tăiat mâna dreaptă şi limba pentru a nu mai mărturisi Ortodoxia. După ce a fost condamnat monotelismul la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol din 680-681, a fost posibilă şi aducerea moaştelor Sfântului Maxim Mărturisitorul la Constantinopol.

1351 ANI – MUTAREA LA DOMNUL A SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL

La 1351 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2013, in aceasta zi de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul .

POMII RAIULUI ( II )

La 1350 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2012, in aceasta zi de 13 august pomenim Mutarea Moastelor Sfantului Maxim Marturisitorul .

FILOCALIA  3

Intrebarea 43
Dacă Scriptura spune că pomul vieţii este înţelepciunea, iar lucrarea înţelepciunii stă în a deosebi şi cunoaşte, prin ce se deosebeşte pomul cunoştinţei binelui şi răului de pomul vieţii?

Răspuns
Marii dascăli ai Bisericii, putând spune multe despre această temă, prin harul din ei, au socotit că e mai bine să cinstească locul cu tăcerea, nevrând să spună nimic mai adânc, din pricina neputinţei celor mulţi de a se ridica la înţelegerea celor scrise. Iar dacă au şi spus unii câte ceva, mai întâi au cercetat puterea ascultătorilor şi aşa au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe care îi învăţau, lăsând cea mai mare parte neatinsă. De aceea şi eu m-aş fi gândit să trec mai bine locul sub tăcere, dacă n-aş fi socotit că prin aceasta aş fi întristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul vostru voi spune ceea ce poate să fie potrivit tuturor şi ceea ce pot să înţeleagă şi cei mici şi cei mari.

Pomul vieţii şi celălalt pom se deosebesc mult şi negrăit, prin însuşi faptul că el este numit pomul vieţii, iar celălalt nu al vieţii, ci numai al „cunoştinţei binelui şi răului”. Căci pomul vieţii e desigur făcător de viaţă iar pomul care nu-i al vieţii, e vădit că e făcător de moarte. Pentru că pomul care nu e făcător de viaţă, deoarece nu a fost numit pom al vieţii, desigur că va fi numit făcător de moarte, odată ce nimic altceva nu se deosebeşte, prin opoziţie, de viaţă.

Afară de aceasta pomul vieţii şi ca înţelepciune se deosebeşte foarte mult de pomul cunoştinţei binelui şi răului, care nici nu e înţelepciune. Caci proprii înţelepciunii sunt mintea şi raţiunea, iar proprii, deprinderii opuse a înţelepciunii sunt lipsa de raţiune şi simţirea (domnia simţurilor). Deci, întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi din trup înzestrat cu simţire (simţuri), după un prim înţeles, pomul vieţii e mintea sufletului, în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului, în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul primind porunca dumnezeiască să nu se atingă prin experienţă cu fapta de această simţire, n-a păzit-o. Amândoi pomii, adică atât mintea cît şi simţirea au, după Scriptură, puterea de a deosebi între cele spirituale (inteligibile) şi cele supuse simţurilor (sensibile), între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl convinge ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintâi (adică plăcerea) şi să respingă pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu e preocupat de-a face altă deosebire decât aceasta, dintre simţirea trupească de plăcere şi durere, calcă porunca dumnezeiască şi mănâncă din pomul cunoşitinţei binelui şi răului. El are adică iraţionalitatea simţirii ca singurul mijloc de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun şi se fereşte de durere ca de ceea ce e rău. Când însă e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice şi cele veşnice, păzeşte porunca divină, mâncând din pomul vieţii. El are adică atunci înţelepciunea aflătoare în minte, ca singurul mijloc de discernământ în slujba susţinerii sufletului. Iar prin ea se străduieşte după slava celor veşnice, ca după adevăratul bine şi se reţine de la stricăciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce e rău.
Mare este, prin urmare, deosebirea între cei doi pomi şi între puterea lor naturală de discernământ, ca şi între înţelesurile proprii fiecăruia. Căci termenii de bine şi de rău se folosesc, fără deosebire, în mai multe înţelesuri şi pot pricinui celor ce nu cugetă cu înţelepciune asupra cuvintelor Duhului, multă rătăcire. Dar voi, înţelepţi fiind prin har, ştiţi că ceea ce se numeşte simplu rău, nu e în tot felul rău, ci e rău în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e rău. La fel ceea ce se numeşte simplu bine, nu e în tot felul bine, ci e în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e bine (1). Păziţi-vă deci de primejdia ce se naşte din folosirea aceleiaşi numiri pentru lucruri deosebite.
Scolie
Binele minţii e dragostea nepătimaşă pentru duh iar răul ei este afecţiunea pătimaşă. Binele simţirii e mişcarea pătimaşă prin plăcere spre trup, iar răul ei e dispoziţia ce se naşte în ea prin virtute.

POMII RAIULUI ( I )

FILOCALIA 3   PROLOG

Caci nu poate sluji cineva zidirii, daca nu cultiva trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, daca nu-si curateste sufletul prin virtuti. Deci prin grija de trup omul savârsind slujirea cea stricacioasa, si umplându-se împotriva sa de iubirea trupeasca de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetata placerea si durerea. Caci mâncând mereu din pomul neascultarii, încerca în simtire parerea (cunostintei) binelui si raului, amestecate în el. Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si a raului este zidirea cea vazuta, nu s-ar abate de la adevar. Caci împartasirea de ea produce în chip natural placerea si durerea.

Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si a raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea . Deci contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce se împartasesc de ea trupeste li se face dascal în ale patimilor, facându-i sa uite de cele dumnezeiesti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împartasirea de ea
Asa trebuie înteles aici pomul acela, dupa o tâlcuire pe care o pot primi toti. Caci întelesul mai tainic si mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistica, noi trebuind sa-l cinstim prin tacere. Eu am amintit aici de pomul neascultarii doar în trecere, vrând sa arat ca necunoasterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al carei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc.
Caci în jurul acesteia se învârteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii din pricina carora s-a introdus în viata oamenilor tot namolul relelor ce dainuieste `n chip felurit si pestrit si-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Intrucât experienta îl învata ca e cu neputinta sa ajunga sa aiba necontenit placerea ca tovarasa de viata si sa ramâna cu totul neatins de durere.
Iar izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mântuire este dragostea adevarata, cea din cunostinta, a lui Dumnezeu si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de lumea aceasta. Prin aceasta lepadând pofta de placere si frica de durere, ne eliberam de reaua iubire trupeasca de noi însine , înaltati fiind la cunostinta Ziditorului. In felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi însine, pe cea buna si spirituala, despartita cu totul de grija de trup, nu vom înceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi însine , cautând pururea sa ne sustinem sufletul prin Dumnezeu. caci aceasta este adevarata slujire si prin ea îngrijim cum trebuie si în chip placut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuti.
Deci cel ce nu doreste placerea trupeasca si nu se teme deloc de durere, a ajuns nepatimitor. Caci deodata cu acestea si cu iubirea trupeasca de sine, care le-a nascut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea si prin ele, împreuna cu nestiinta, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Si asa s-a facut întreg slujitor al binelui ce persista permanent si e mereu la fel, ramânând împreuna cu el cu totul nemiscat. Asa oglindeste cu fata descoperita slava lui Dumnezeu, ca unul care priveste în lumina ce straluceste în sine slava dumnezeiasca si neapropiata.
Deci odata ce ne-a fost aratata de Cuvântul calea cea dreapta si usoara a celor ce se mântuiesc, sa tagaduim cu toata puterea placerea si durerea vietii de aici.

RUGACIUNEA CURATA

Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate.

De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea,

de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplaţia.

Cea dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi din nădejdea cea bună;

cea de a doua din dragostea dumnezeiască şi din
curăţia cea mai deplină.

Semnele prin care cunoaştem că
am ajuns la măsura celei dintâi le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este.

Iar semnele celei de-a doua stau
în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită, şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe
Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare.

Atunci, mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El.

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL

HRISTOLOGIA LA SFANTUL MAXIM

Sfantul Maxim Marturisitorul a adus ultima precizare invataturii despre deplinatatea umanitatii asumate de Fiul lui Dumnezeu prin Intrupare, pentru restaurarea ei din slabiciunea si sfasierea interioara in care a cazut prin pacatul despartirii de Dumnezeu…

Precizarea adusa de Sfantul Maxim umanitatii asumate de Fiul lui Dumnezeu ca umanitate inzestrata cu vointa e nu numai o punere in evidenta a maretiei umanitatii, ci si a maretiei dumnezeiesti.

Vointa creaturii umane, deosebita de cea a lui Dumnezeu, salveaza cele doua feluride existenta – necreat si creat – de o stare cenusie, monotona, lipsita de sens, de scop, de un interes reciproc, de o valoare vesnica uneia pentru alta.

Dumnezeu a creat o umanitate inzestrata cu vointa, a determinat-o pentru o existenta nedeterminata, adica a creat cea mai inalta forma de existenta, asemenea celei proprii, aratandu-se ca o putere proprie nedeterminata, atat in calitatea de creatoare, cat si de coexistenta sustinatoare a acesteia. Dumnezeu poate crea o existenta libera si o poate sustine, fara sa se teama si fara sa fie marginit de ea. Creatura aceasta poate lua fata de El atitudinea pe care o vrea, caci numai putand-o face aceasta, respectul si iubirea ce I le acorda sunt reale si pretioase.

Daca, omul n-ar fi capabil de pacat sau de neimplinirea voii lui Dumnezeu, de despartirea spirituala de El, nici iubirea lui n-ar fi pretuita ca adevarata iubire. DacaDumnezeu s-ar teme de libertatea omului ca de o amenintare pentru El, n-ar fi cu adevarat atotputernic.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

http://www.crestinortodox.ro/sfantul-maxim-marturisitorul/hristologia-sfantului-maxim-marturisitorul-68862.html

Cunoasterea lui Dumnezeu dupa Sfantul Maxim Marturisitorul

Procesul cunoasterii e un act complex si are o intindere mare in care sufletul e intr-o mobilitate continua. El angajeaza pe crestin intr-o, apropiere din ce in ce mai mare de Dumnezeu si o departare cat mai intinsa fata de cele trupesti: „ridicat deasupra tuturor celor nestricacioase a fugit ca de un alt Egipt, de lumea aceasta inselatoare care supara mintea stravazatoare cu grijile trupesti, apoi devenit al sau insusi, prin linistire, a cunoscut in chip negrait prin meditatia ostenitoare, iconomia inteleapta a proniei dumnezeesti care carmuieste dumnezeieste totul si pe urma prin teologie mistica, pe care o primeste in  extaz negrait numai mintea curata, prin rugaciune s-a inlantuit negrait cu Dumnezeu in nestiinta ca intr-um intuneric si a primit in el pe dinauntru in minte intiparirea dogmelor bunei credinte, iar pe dinafara ca tablele lui Moise harurile virtutilor, prin degetul lui Dumnezeu, adica prin Sf. Duh”. Aceasta fraza rezuma in ce consta esenta urcusului duhovnicesc si deci si a cunoasteriidumnezeiesti.

 Se intelege ca  in  tot acest   drum puterea care  ne   misca   este iubirea   lui  Dumnezeu.   Ea  curata   partea

pasionala   a   sufletului,   gatind necontenit  calea  spre  cunostinta.

Ea   purifica si  intensifica  legatura noastra cu Dumnezeu. Cunoasterea e o mascare in Dumnezeu, avand mintea pregatita si condusa prin iubire. E realizarea intruparii mistice a Logosului divin in noi prin iubire, o substituire prin har. Pentru a crea insa conditii  acestei  intrupari  e necesara o  acomodare subiectiva  la  lucrarile iubirii  divine  savirsite  de  Hristos  in  lume.

Adica  crestinul sa  urce prin iubire la  Dumnezeu,  asa cum El  a coborat la  noi  din iubire.  Sa  devina organul  unirii  si  impreunarii  celor

despartite  de  pacat,

  pe care  Hristos din  iubire le-a  unificat in  mod  obiectiv.

El  repeta   drumul   lui   Hristos in unirea sexelor prin lipsa afectiunii trupesti, in unirea paradisului  si a lumii prin, vietuirea sfanta, in unireacerului si a pamantului prin identi­tatea vietii sale cu ingerii. Dupa ce am strabatut orice cunostinta, se pro­duce in noi o concentrare spre Dumnezeu ca singurul si ultimul bun de dorit.

Pr. Prof. Dr. Ion  Bria

 

http://www.crestinortodox.ro/sfantul-maxim-marturisitorul/cunoasterea-dumnezeu-dupa-sfantul-maxim-marturisitorul-68832.html

MANTUIREA LA SFANTUL MAXIM (II)

Şi precum omul slăbănogii de păcat, omul căzut din
legătura cu Logosul, e totodată un om robit de latura materială a
lumii, lupta de eliberare ce trebuie pornită în firea omenească,
trebuie să fie totodată o luptă de descleştare din această latură
materială a lumii. In contact cu lumea cade omul, într-o
atitudine faţă de ea trebuie să se şi ridice. Prin lumea redusă
numai la latura materială cade, prin lumea redescoperită în
adâncurile ei spirituale se ridică spre Dumnezeu. Lupta aceasta
de întărire şi de restabilire a firii omeneşti trebuie s-o pornească
Logosul întâi în omenitatea ce şi-a luat-o ca pârgă a întregii firi
omeneşti, apoi în fiecare subiect omenesc în colaborare cu el.
Aceasta pentru că numai cu puterea dumnezeiască ea putea fi
dusă la bun sfârşit. El a luat aşadar din aluatul firii omeneşti
expusă asalturilor celui rău, care o ispiteşte cu plăcerea şi o

înfricoşează cu durerea, atrăgând-o prin acestea în toate patimile.

Crezând că nu e decât om, Căpeteniile şi Stăpâniile acestei
lumi s-au apropiat şi de EI, dar El le-a înfrânt, întrucât firea Lui
întărită de puterea dumnezeiască a stat neclintită la ispita prin
plăcere şi la ameninţarea cu durere.30 Logosul n-a avut în firea
omenească ce-a luat-o patimile condamnabile, dar a avut
afectele conforme cu firea, care la ceilalţi oameni îndată ce vine
ispita prin plăcere se prefac în păcate. Deci având aceste afecte,
a arătat că firea omenească poate sta tare în faţa plăcerii şi a
durerii, fără a fi lipsită de afectele ei naturale.
El a procurat astfel prin firea lui întărită,
imunizată împotriva patimilor, un aluat care a rămas în
solidaritate cu toată frământătura firii omeneşti.

Prima fază este aceea a curăţirii de patimi şi a dobândirii virtuţilor. 

Această fază nu suprimă simţirea, dar o face să redevină pură lucrare de cunoaştere, liberă de plăcere şi durere. Aşa e posibilă virtutea, prin care omul nu rupe legăturile cu lumea, ci se eliberează de robia în care ea îl ţine prin plăcerile şi utilităţile materiale ce le oferă. Omul foloseşte lumea acum în cadrul strict al necesităţilor naturale şi pentru refacerea prin dragoste a legăturilor cu semenii, adică a refacerii unităţii firii omeneşti. E o primă biruinţă a spiritului în om. Ea s-a realizat „prin duh” sau „în duh”, adică puterea Duhului Sfânt trecând prin adâncul spiritual al omului întăreşte raţiunea şi curăţeşte lucrarea simţurilor.

Prin virtute omul e ridicat de la starea contrară firii, la cea după fire. Omul virtuos e omul ce vieţuieşte în acord cu firea sa, omul cu firea restabilită, adică cu firea întărită, dat fiind că virtutea e tărie spirituală, ca deprindere neclintită în bine. Dar întrucât fiinţa virtuţii ca tărie o avem de la Hristos (care e fiinţa virtuţii), primul efect al harului lui Hristos e restabilirea firii. Viaţa conformă cu firea nu e o viaţă din puterile exclusive ale naturii umane, ci e o viaţă aşa cum e cerută de sensul, de „raţiunea” firii, aşa cum e necesară pentru ca firea să existe în normalitatea ei. În faza aceasta un mare rol are raţiunea, ca factor ce dirigueşte simţirea, ca factor de judecată obiectivă.
De pe treapta aceasta, care e o primă ridicare a
omului din temniţa simţirii oarbe spre Logosul dumnezeiesc
prin raţiune,

omul se înalţă pe treapta a doua, care este aceea
a vederii raţiunilor divine în lume….

În sfârşit de pe această treaptă supremă a activităţii
fiinţei sale, omul e ridicat deasupra sa însuşi, umplându-se
exclusiv de lucrarea dumnezeiască necreată, devenind adică
Dumnezeu după har.

Pr D Staniloae