Monthly Archives: octombrie 2011
RUGACIUNEA CURATA
Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate.
De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea,
de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplaţia.
Cea dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi din nădejdea cea bună;
cea de a doua din dragostea dumnezeiască şi din
curăţia cea mai deplină.
Semnele prin care cunoaştem că
am ajuns la măsura celei dintâi le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este.
Iar semnele celei de-a doua stau
în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită, şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe
Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare.
Atunci, mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El.
SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL
HRISTOLOGIA LA SFANTUL MAXIM
Sfantul Maxim Marturisitorul a adus ultima precizare invataturii despre deplinatatea umanitatii asumate de Fiul lui Dumnezeu prin Intrupare, pentru restaurarea ei din slabiciunea si sfasierea interioara in care a cazut prin pacatul despartirii de Dumnezeu…
Precizarea adusa de Sfantul Maxim umanitatii asumate de Fiul lui Dumnezeu ca umanitate inzestrata cu vointa e nu numai o punere in evidenta a maretiei umanitatii, ci si a maretiei dumnezeiesti.
Vointa creaturii umane, deosebita de cea a lui Dumnezeu, salveaza cele doua feluride existenta – necreat si creat – de o stare cenusie, monotona, lipsita de sens, de scop, de un interes reciproc, de o valoare vesnica uneia pentru alta.
Dumnezeu a creat o umanitate inzestrata cu vointa, a determinat-o pentru o existenta nedeterminata, adica a creat cea mai inalta forma de existenta, asemenea celei proprii, aratandu-se ca o putere proprie nedeterminata, atat in calitatea de creatoare, cat si de coexistenta sustinatoare a acesteia. Dumnezeu poate crea o existenta libera si o poate sustine, fara sa se teama si fara sa fie marginit de ea. Creatura aceasta poate lua fata de El atitudinea pe care o vrea, caci numai putand-o face aceasta, respectul si iubirea ce I le acorda sunt reale si pretioase.
Daca, omul n-ar fi capabil de pacat sau de neimplinirea voii lui Dumnezeu, de despartirea spirituala de El, nici iubirea lui n-ar fi pretuita ca adevarata iubire. DacaDumnezeu s-ar teme de libertatea omului ca de o amenintare pentru El, n-ar fi cu adevarat atotputernic.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
Cunoasterea lui Dumnezeu dupa Sfantul Maxim Marturisitorul
Procesul cunoasterii e un act complex si are o intindere mare in care sufletul e intr-o mobilitate continua. El angajeaza pe crestin intr-o, apropiere din ce in ce mai mare de Dumnezeu si o departare cat mai intinsa fata de cele trupesti: „ridicat deasupra tuturor celor nestricacioase a fugit ca de un alt Egipt, de lumea aceasta inselatoare care supara mintea stravazatoare cu grijile trupesti, apoi devenit al sau insusi, prin linistire, a cunoscut in chip negrait prin meditatia ostenitoare, iconomia inteleapta a proniei dumnezeesti care carmuieste dumnezeieste totul si pe urma prin teologie mistica, pe care o primeste in extaz negrait numai mintea curata, prin rugaciune s-a inlantuit negrait cu Dumnezeu in nestiinta ca intr-um intuneric si a primit in el pe dinauntru in minte intiparirea dogmelor bunei credinte, iar pe dinafara ca tablele lui Moise harurile virtutilor, prin degetul lui Dumnezeu, adica prin Sf. Duh”. Aceasta fraza rezuma in ce consta esenta urcusului duhovnicesc si deci si a cunoasteriidumnezeiesti.
Se intelege ca in tot acest drum puterea care ne misca este iubirea lui Dumnezeu. Ea curata partea
pasionala a sufletului, gatind necontenit calea spre cunostinta.
Ea purifica si intensifica legatura noastra cu Dumnezeu. Cunoasterea e o mascare in Dumnezeu, avand mintea pregatita si condusa prin iubire. E realizarea intruparii mistice a Logosului divin in noi prin iubire, o substituire prin har. Pentru a crea insa conditii acestei intrupari e necesara o acomodare subiectiva la lucrarile iubirii divine savirsite de Hristos in lume.
Adica crestinul sa urce prin iubire la Dumnezeu, asa cum El a coborat la noi din iubire. Sa devina organul unirii si impreunarii celor
despartite de pacat,
pe care Hristos din iubire le-a unificat in mod obiectiv.
El repeta drumul lui Hristos in unirea sexelor prin lipsa afectiunii trupesti, in unirea paradisului si a lumii prin, vietuirea sfanta, in unireacerului si a pamantului prin identitatea vietii sale cu ingerii. Dupa ce am strabatut orice cunostinta, se produce in noi o concentrare spre Dumnezeu ca singurul si ultimul bun de dorit.
Pr. Prof. Dr. Ion Bria
MANTUIREA LA SFANTUL MAXIM (II)
Şi precum omul slăbănogii de păcat, omul căzut din
legătura cu Logosul, e totodată un om robit de latura materială a
lumii, lupta de eliberare ce trebuie pornită în firea omenească,
trebuie să fie totodată o luptă de descleştare din această latură
materială a lumii. In contact cu lumea cade omul, într-o
atitudine faţă de ea trebuie să se şi ridice. Prin lumea redusă
numai la latura materială cade, prin lumea redescoperită în
adâncurile ei spirituale se ridică spre Dumnezeu. Lupta aceasta
de întărire şi de restabilire a firii omeneşti trebuie s-o pornească
Logosul întâi în omenitatea ce şi-a luat-o ca pârgă a întregii firi
omeneşti, apoi în fiecare subiect omenesc în colaborare cu el.
Aceasta pentru că numai cu puterea dumnezeiască ea putea fi
dusă la bun sfârşit. El a luat aşadar din aluatul firii omeneşti
expusă asalturilor celui rău, care o ispiteşte cu plăcerea şi o
înfricoşează cu durerea, atrăgând-o prin acestea în toate patimile.
Crezând că nu e decât om, Căpeteniile şi Stăpâniile acestei
lumi s-au apropiat şi de EI, dar El le-a înfrânt, întrucât firea Lui
întărită de puterea dumnezeiască a stat neclintită la ispita prin
plăcere şi la ameninţarea cu durere.30 Logosul n-a avut în firea
omenească ce-a luat-o patimile condamnabile, dar a avut
afectele conforme cu firea, care la ceilalţi oameni îndată ce vine
ispita prin plăcere se prefac în păcate. Deci având aceste afecte,
a arătat că firea omenească poate sta tare în faţa plăcerii şi a
durerii, fără a fi lipsită de afectele ei naturale.
El a procurat astfel prin firea lui întărită,
imunizată împotriva patimilor, un aluat care a rămas în
solidaritate cu toată frământătura firii omeneşti.
Prima fază este aceea a curăţirii de patimi şi a dobândirii virtuţilor.
Această fază nu suprimă simţirea, dar o face să redevină pură lucrare de cunoaştere, liberă de plăcere şi durere. Aşa e posibilă virtutea, prin care omul nu rupe legăturile cu lumea, ci se eliberează de robia în care ea îl ţine prin plăcerile şi utilităţile materiale ce le oferă. Omul foloseşte lumea acum în cadrul strict al necesităţilor naturale şi pentru refacerea prin dragoste a legăturilor cu semenii, adică a refacerii unităţii firii omeneşti. E o primă biruinţă a spiritului în om. Ea s-a realizat „prin duh” sau „în duh”, adică puterea Duhului Sfânt trecând prin adâncul spiritual al omului întăreşte raţiunea şi curăţeşte lucrarea simţurilor.
Prin virtute omul e ridicat de la starea contrară firii, la cea după fire. Omul virtuos e omul ce vieţuieşte în acord cu firea sa, omul cu firea restabilită, adică cu firea întărită, dat fiind că virtutea e tărie spirituală, ca deprindere neclintită în bine. Dar întrucât fiinţa virtuţii ca tărie o avem de la Hristos (care e fiinţa virtuţii), primul efect al harului lui Hristos e restabilirea firii. Viaţa conformă cu firea nu e o viaţă din puterile exclusive ale naturii umane, ci e o viaţă aşa cum e cerută de sensul, de „raţiunea” firii, aşa cum e necesară pentru ca firea să existe în normalitatea ei. În faza aceasta un mare rol are raţiunea, ca factor ce dirigueşte simţirea, ca factor de judecată obiectivă.
De pe treapta aceasta, care e o primă ridicare a
omului din temniţa simţirii oarbe spre Logosul dumnezeiesc
prin raţiune,
omul se înalţă pe treapta a doua, care este aceea
a vederii raţiunilor divine în lume….
În sfârşit de pe această treaptă supremă a activităţii
fiinţei sale, omul e ridicat deasupra sa însuşi, umplându-se
exclusiv de lucrarea dumnezeiască necreată, devenind adică
Dumnezeu după har.
Pr D Staniloae
MANTUIREA LA SFANTUL MAXIM (I)
PACATUL STRAMOSESC CA
INCHIDERE IN CERCUL VICIOS
AL PLACERII SI DURERII
Unghiul din care vede şi explică Sf. Maxim totul
este Logosul divin. El dă sens vieţii omeneşti şi El umple de
sensuri (de raţiuni) toate lucrurile lumii, în legătură cu care se trăieşte într-un fel sau altul această viaţă. Normal omul prin Logosul din sine, trebuie să fie împletit cu Logosul divin şi cu raţiunile lucrurilor.
Dar prin căderea in păcat s-a ascuns deodată cu
Logosul divin, atât raţiunea personală cât şi raţiunile din
lume. Omul a căzut in zona îngustă a simţirii …
Dar la ea se asociază foarte uşor o plăcere sau o
durere, întrucât unele aspecte materiale ale lucrurilor sunt
favorabile trupului, altele defavorabile. Simţirea ca plăcere
sau durere prilejuită de lucruri e simţirea cea condamnabilă,
întrucât îl leagă pe om de suprafaţa materială a lucrurilor,
făcându-1 să uite de sensurile lor mai înalte şi peste tot de
ordinea spirituală. Plăcerea şi durerea aceasta legată de
simţuri n-a avut-o omul la început, dar a avut în el o
oarecare capacitate de-a se bucura cu mintea de cele înrudite
cu ea, de cele spirituale. Dar omul a coborât această
capacitate de pe planul spiritual pe cel trupesc, unind-o cu
simţirea.
Lipirea de latura văzută a lumii prin simţire şi
căutarea plăcerii ce o poate aceasta oferi trupului, precum şi
fuga de durerea ce poate proveni din ea, dau naştere tuturor
patimilor, ca tot atâţia cleşti prin care ne ţine suprafaţa
sensibilă a lumii prinşi de ea. Mai bine zis seva care
hrăneşte sau se mişcă în toate patimile este iubirea trupească de sine (φιλαυτία), pe care caută omul să şi-o satisfacă în legătură cu suprafaţa materială a lumii.
Un mare rol deţine în concepţia Sf. Maxim
plăcerea şi durerea. Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi,
fuga de durere alt şir. Dar între plăcere şi durere este şi o
cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed ca într-un
cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur,
după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere dă prin plăcere tot de durere.
Dar de aici nu rezultă un fatalism. Această înlănţuire
poate fi biruită. Şi nu treptat printr-o îmblânzire în cursul
multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară de cercul
plăcerii şi durerii. E necesar să stai neclintit şi la ispita
plăcerii şi la ameninţarea durerii, ca un ac de balanţă
imobilizat. Aceasta e starea de nepătimire, starea omului
nepătimaş. Ea nu e însă o nesimţire de cadavru, în sensul
apatiei budiste.
Putinţa aceasta i-a dat-o coborârea şi lupta Logosului
în trup. După ce omul căzuse din legătura şi vederea clară a
Logosului prin raţiunea din sine şi prin raţiunile din lume, în
mocirla întunecoasă a laturii văzute a lumii, în care orbecăia
purtat de simţirea lipsită de vederea raţiunii, tot Logosul a
întreprins să-l scape, coborându-se însuşi pe câmpul de luptă în care zăcea omul învins. Lupta ce-o întreprinde Logosul acum şi pe care ajutaţi de el trebuie să o întreprindem şi noi, ia un caracter ascetic.
Trebuie să se dea o luptă în firea omenească însăşi pentru a se răsturna dominaţia simţirii asupra raţiunii şi cugetării, pentru a se lua vălul simţirii de pe cugetare, ca aceasta să poată vedea razele Logosului în lume şi pentru a-L intui şi dincolo de lume. Mai bine zis însăşi simţirea trebuie eliberată de plăcere şi durere, care-i injectează pornirea neînfrânată spre cele sensibile; trebuie făcută unealtă neutră de cunoaştere în mâna cugetării, în alţi termeni trebuie „retrasă mintea din simţire”, precum trebuie retrasă pofta şi mânia cu plăcere şi durerea lor şi îndreptate spre cele spirituale. Aceasta e totuna cu eliberarea firii omeneşti de patimi sau de atracţia plăcerii şi de frica durerii, prin înfrângerea iubirii trupeşti de sine.
TREPTE ALE CREDINTEI IN MISTAGOGIA
TREPTE ALE CREDINŢEI –
CONTEMPLAŢIA
Iar fii , sau desăvârşiţi, sau CREDINCIOŞI CONTEMPLATIVI, sau gnostici, sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi înînclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis :“Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã.
(se intelege ca aceste etape , întâi credinţa simplă, apoi credinţa lucrătoare, apoi contemplaţia, le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)
(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)
1. de asemenea, indicã deprinderea întru contemplaţie a celor gnostici, prin care, culegând dupã putere sensurile duhovniceşti ale lucrurilor sensibile şi ale Providenţei referitoare la ele, sunt duşi fãrã rãtãcire spre adevãr.
2. concentrarea şi referirea multelor şi diferitelor raţiuni spre Raţiunea cea mai cuprinzãtoare în cei gnostici, sfârşindu–se şi terminându-se în ei contemplaţia naturalã amãnunţitã şi variatã.
3. ştiinţa cuprinzãtoare a celor cunoscute, prin care sunt alungate toate icoanele lucrurilor materiale din suflet.
4. mutarea contemplativilor de la contemplaţia naturalã la înţelegerea simplã a celor inteligibile (când nu mai urmãresc deloc prin simţuri sau prin vreun lucru vãzut raţiunea dumnezeeascã şi negrãitã) şi unirea puterilor sufleteşti cu sufletul, precum şi simplitatea care cuprinde, unitar cu mintea, raţiunea Providenţei.
5. înţelegerile, cântãrile şi neîntreruptele mişcãri ale contemplativilor privitoare la Dumnezeu, deopotrivã cu ale îngerilor, dupã cum e cu putinţã oamenilor.
6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.
Lucrãtori cu plata, sau înaintaţi, sau activi, sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare.
(se intelege ca aceste etape , întâi credinţa simplă, apoi credinţa lucrătoare, le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)
(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)
1. dispoziţia întãritã spre virtute a celor activi, prin care, conformându-se legii dumnezeeşti a poruncilor, stau cu bãrbãţie şi cu neclintire împotriva meşteşugirilor diavolului şi scapã de lucrãrile vrãjmaşe
2. mortificarea şi sfârşitul legii şi al cugetului trupesc în cei active
3. desãvârşita lipsã de patimi a celor activi, prin care se desfiinţeazãã orice cuget pãtimaş şi neluminat al sufletului
4. mutarea celor activi de la acţiune la contemplaţie, dupã ce şi-au închis simţurile şi s–au aşezat afarã de trup şi de lume prin lepãdarea lucrãrilor lor; de asemenea, înãlţarea lor de la chipul poruncilor la raţiunea lor, familiarizarea şi unirea poruncilor însãşi dupã raţiunile lor cu puterile sufletului, şi deprinderea şi aptitudinea spre mulţumirea ce creşte din cunoaşterea lui Dumnezeu.
5. strãlucirea deopotrivã cu îngerii a vieţii celor activi, pe cât este cu putinţã oamenilor, şi buna rostire a imnologiei teologice
6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.
TREPTE ALE CREDINŢEI –
CREDINŢA SIMPLĂ
Cele trei categorii de credincioşi se caracterizează prin treptele credinţei pe care le urca fiecare credincios în aceeaşi ordine prezentată.
Robi sau CREDINCIOŞI sau începãtori sunt cei ce împlinesc poruncile de frica ameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate.
El (Duhul Sfant) activeazã în acela(credincios) harul mântuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeeştile simboale ce se sãvârşesc (in liturghie), conducându-l, pe rând şi dupã o ordine, de la cele mai apropiate pânã la capãtul final al tuturor.
(se intelege ca aceste etape le parcurge credinciosul în timp, trecând de la o liturghie la alta, şi cumulând harul “pe rând şi dupã o ordine”)
(Urmãtoarele formulãri se întâlnesc în text în ordine:)
1. învãţãtura şi înaintarea în credinţã a celor ce au crezut
2. desfinţarea totalã a vechii rãtãciri în cei ce au crezut
3. desãvârşita certitudine în credinţã a celor credincioşi, pe care o produce Dumnezeu şi Cuvântul coborându-Se în chip nevãzut, prin care certitudine este alungat de la ei orice cuget care mai şchioapãtã în privinţa credinţei, cum e cazul la catehumeni
4. învãţarea şi iniţierea celor credincioşi (în dogme), unirea lor în cuget, evlavia şi înaintarea lor de la CREDINŢA SIMPLĂ la DOGME
5. întrecerea teologicã a credincioşilor cu îngerii întru credinţã
6. viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi.
CATEGORII DE CREDINCIOŞI
Iar credincioşi, virtuoşi şi contemplativi a numit pe începãtori, înaintaţi şi desãvârşiţi, care pot fi numiţi şi robi, lucrãtori cu platã şi fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc.
Robi sau credincioşi sunt cei ce împlinesc poruncile de fricaameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate.
Lucrãtori cu plata sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare.
Iar fii sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi în înclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis : “Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã.
Sfântul Maxim Mărturisitorul
(extras din cap. 24 postat anterior)
MISTAGOGIA
Capitolul al XXIV-lea
CE TAINE LUCREAZÃ ŞI ÎNFÃPTUIEŞTE, PRIN CELE CE SE SÃVÂRŞESC LA SFÂNTA LITURGHIE ÎN CEI CREDINCIOŞI ŞI ADUNAŢI CU CREDINŢÃ, HARUL DUHULUI SFÂNT CARE E DE FAŢÃ ?
Socotea aşadar fericitul bãtrân, şi nu înceta sã îndemne în acest înţeles, cã tot creştinul trebuie sã se afle des în sfânta bisericã şi sã nu lipseascã niciodatã de la Sfânta Liturghie sãvârşitã în ea, pentru sfinţii îngeri care sunt de faţã şi scriu de fiecare datã pe cei ce intrã şi se înfãţişeazã lui Dumnezeu, şi care fac rugãciuni pentru ei; de asemenea pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevãzut pururea prezent, dar în mod special mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Acesta preface şi schimbã pe fiecare dintre cei ce se aflã de faţã, rezidindu-l în chip mai dumnezeesc, potrivit cu însuşirile lui, şi înãlţându-l spre ceea ce se indicã prin tainele ce se sãvârşesc, chiar dacã acela nu simte, în cazul când e încã dintre copii în cele dupã Hristos şi nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec. El activeazã în acela harul mântuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeeştile simboale ce se sãvârşesc, conducându-l, pe rând şi dupã o ordine, de la cele mai apropiate pânã la capãtul final al tuturor. Prin cea dintâi intrare se indicã lepãdarea necredinţei, creşterea credinţei, micşorarea pãcãtoşeniei, sporirea virtuţii, alungarea neştiinţei, adãugirea cunoştinţei. Prin ascultarea sentinţelor dumnezeeşti, deprinderile şi dispoziţiile întãrite şi neclintite în cele spuse, adicã în credinţã, virtute şi cunoştinţã. Prin cântãrile dumnezeeşti, care urmeazã acelora, se indicã consimţãmântul de bunã voie al sufletului cu virtuţile, şi plãcerea şi desfãtarea mintalã ce se naşte în suflet din pricina lor. Prin sfânta citire a Sfintei Evanghelii, sfârşitul cugetului pãmântesc, precum şi al lumii sensibile. Iar prin închiderea uşilor de dupã aceea, trecerea şi mutarea cu dispoziţia sufletului de la aceastã lume stricãcioasã la lumea inteligibilã, prin care trecere sufletul, închizând simţirile ca nişte uşi, le face curate de idolii pãcatelor. Prin intrarea sfintelor taine se indicã învãţãtura şi cunoştinţa mai desãvârşitã, mai tainicã şi nouã cu privire la iconomia lui Dumnezeu faţã de noi. Prin sãrutarea dumnezeiascã, identitatea aceluiaşi cuget, a aceleiaşi simţiri şi a iubirii tuturor faţã de toţi, şi a fiecãruia mai întâi faţã de Dumnezeu şi faţã de sine. Prin mãrturisirea Simbolului credinţei, mulţumirea cuvenitã pentru chipurile minunate ale mântuirii noastre. Iar prin imnul întreit sfânt, unirea şi deopotriva cinste cu sfinţii îngeri, şi neîncetata şi împreuna lãudare sfântã a lui Dumnezeu. Prin rugãciunea prin care ne învrednicim sã numim pe Dumnezeu Tatã, se indicã cea mai adevãratã înfiere în harul Duhului Sfânt. Prin cântarea “Unul Sfânt” şi cele urmãtoare, harul şi legãtura unificatoare cu Dumnezeu. Iar prin împãrtãşirea dumnezeiascã cu prea curatele şi de viaţã fãcãtoarele taine, identitatea şi comuniunea asemãnãrii dupã participare cu Dumnezeu, cât este îngãduitã oamenilor. Prin aceasta, omul este învrednicit sã devinã din om dumnezeu. Cãci darurile Duhului Sfânt, de care credem cã ne împãrtãşim în aceastã viaţã prin har întru credinţã, credem cã le vom primi în veacul viitor cu adevãrat în ipostasul lor, potrivit cu nãdejdea neclintitã a credinţei noastre şi cu fãgãduinţa sigurã şi nemincinoasã a Celui ce le-a fãgãduit, dacã vom pãzi cu toatã puterea noastrã poruncile. Astfel vom trece de la harul întru credinţã la harul dupã vedere, Însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prefãcându-ne întru Sine, înlãturând atributele noastre stricãcioase şi dãruindu-ne tainele arhetipice, indicate prin simboalele sensibile de aici.
Pentru uşoara ţinere de minte, dacã socotiţi de bine, sã strãbatem încã o datã pe scurt cele spuse şi sã le recapitulãm astfel : Sfânta Bisericã este, aşadar, cum s-a spus, tip şi icoanã a lui Dumnezeu. Cãci unirea neamestecatã pe care o întreţine Acela prin puterea şi înţelepciunea Lui infinitã, între diferitele fiinţe ale celor ce sunt, legându-le ca un Fãcãtor în chip suprem cu Sine, o realizeazã şi ea, legând în chip unitar pe credincioşi întreolaltã, prin harul şi chemarea unicã a credinţei, pe cei activi şi virtuoşi prin identitatea voirii, iar pe cei contemplativi şi gnostici prin acordul nesfâşiat şi nedivizat al cugetului. Ea este şi tip al cosmosului, al celui inteligibil şi al celui sensibil, având ca simbol al cosmosului inteligibil ierationul, iar al celui sensibil naosul. Este iarãşi tip al omului, imitând sufletul prin ieration, iar trupul înfãţişându-l prin naos. Dar este şi tip şi icoanã a trupului privit în el însuşi, ca una ce manifestã slava pãrţii teoretice prin ieration, iar podoaba pãrţii practice având-o în naos. Prima intrare a sfintei Liturghi sãvârşitã în ea indicã în general prima venire a Dumnezeului nostru, iar în special, întoarcerea celor ce sunt conduşi de El, de la necredinţã la credinţã şi de la pãcãtoşenie la virtute. Citirile de dupã aceea, enunţã în general voile şi sfaturile dumnezeeşti, potrivit cãrora trebuie sã-şi îndrume şi sã-şi poarte toţi viaţa; iar în special învãţãtura şi înaintarea în credinţã a celor ce au crezut şi dispoziţia întãritã spre virtute a celor activi, prin care, conformându-se legii dumnezeeşti a poruncilor, stau cu bãrbãţie şi cu neclintire împotriva meşteşugirilor diavolului şi scapã de lucrãrile vrãjmaşe; de asemenea, indicã deprinderea întru contemplaţie a celor gnostici, prin care, culegând dupã putere sensurile duhovniceşti ale lucrurilor sensibile şi ale Providenţei referitoare la ele, sunt duşi fãrã rãtãcire spre adevãr. Modulãrile dumnezeeşti ale cântãrilor sugereazã plãcerea şi desfãtarea dumnezeiascã, produse în sufletele tuturor, prin care, întãrindu-se tainic, uitã ostenelile trecute ale virtuţii şi se aprind de dorinţa puternicã a bunãtãţilor dumnezeeşti şi nestricãcioase pe care nu le au încã. Sfânta Evanghelie este în general simbolul sfârşitului lumii acesteia, iar în special indicã desfinţarea totalã a vechii rãtãciri în cei ce au crezut, mortificarea şi sfârşitul legii şi al cugetului trupesc în cei activi, şi concentrarea şi referirea multelor şi diferitelor raţiuni spre Raţiunea cea mai cuprinzãtoare în cei gnostici, sfârşindu-se şi terminându-se în ei contemplaţia naturalã amãnunţitã şi variatã. Coborârea arhiereului de pe tron şi scoaterea catehumenilor afarã, înseamnã în general a doua venire din cer a marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi despãrţirea pãcãtoşilor de cei sfinţi, ca şi rãsplãtirea cea dreaptã dupã vrednicia fiecãruia. Iar în special, înseamnã desãvârşita certitudine în credinţã a celor credincioşi, pe care o produce Dumnezeu şi Cuvântul coborându-Se în chip nevãzut, prin care certitudine este alungat de la ei orice cuget care mai şchioapãtã în privinţa credinţei, cum e cazul la catehumeni; desãvârşita lipsã de patimi a celor activi, prin care se desfiinţeazã orice cuget pãtimaş şi neluminat al sufletului; în sfârşit, ştiinţa cuprinzãtoare a celor cunoscute, prin care sunt alungate toate icoanele lucrurilor materiale din suflet. Închiderea uşilor, ieşirea cu sfintele taine, dumnezeisca sãrutare şi rostirea Simbolului credinţei, indicã în general trecerea celor sensibile şi arãtarea celor spirituale, învãţãtura cea nouã a tainei referitoare la noi, identitatea unirii în cuget şi a iubirii, şi mulţumirea pentru chipurile în care am fost mântuiţi. Iar în special, învãţarea şi iniţierea celor credincioşi, unirea lor în cuget, evlavia şi înaintarea lor de la credinţa simplã la dogme. Cel dintâi lucru este arãtat de închiderea uşilor, al doilea de ieşirea sfintelor, al treilea de sãrutare, al patrulea de rostirea Simbolului. Tot în special, ele indicã mutarea celor activi de la acţiune la contemplaţie, dupã ce şi-au închis simţurile şi s-au aşezat afarã de trup şi de lume prin lepãdarea lucrãrilor lor; de asemenea, înãlţarea lor de la chipul poruncilor la raţiunea lor, familiarizarea şi unirea poruncilor însãşi dupã raţiunile lor cu puterile sufletului, şi deprinderea şi aptitudinea spre mulţumirea ce creşte din cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele mai indicã mutarea contemplativilor de la contemplaţia naturalã la înţelegerea simplã a celor inteligibile (când nu mai urmãresc deloc prin simţuri sau prin vreun lucru vãzut raţiunea dumnezeeascã şi negrãitã) şi unirea puterilor sufleteşti cu sufletul, precum şi simplitatea care cuprinde, unitar cu mintea, raţiunea Providenţei. Doxologia sfinţitoare întreit sfântã, cântatã neîncetat de sfinţii îngeri, înseamnã în general deopotrivã viaţã, purtare şi împreunã cântare a dumnezeeştii doxologii, care se va înfãptui în veacul viitor între puterile cereşti şi pãmânteşti, trupul oamenilor devenind nemuritor prin înviere, şi nemaiîngreunând sufletul cu stricãciunea sa şi nici îngreunându-se, ci prin schimbarea întru nestricãciune luând putere şi capacitate sã primeascã prezenţa lui Dumnezeu. Iar în special, ea înseamnã întrecerea teologicã a credincioşilor cu îngerii întru credinţã; strãlucirea deopotrivã cu îngerii a vieţii celor activi, pe cât este cu putinţã oamenilor, şi buna rostire a imnologiei teologice; în sfârşit, înţelegerile, cântãrile şi neîntreruptele mişcãri ale contemplativilor privitoare la Dumnezeu, deopotrivã cu ale îngerilor, dupã cum e cu putinţã oamenilor. Fericita invocare a marelui Dumnezeu şi Tatã, şi rostirea cuvintelor “Unul Sfânt” şi cele urmãtoare, şi împãrtãşirea cu sfintele şi de viaţã fãcãtoarele taine, indicã viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi, dupã toate celelalte, din cauza bunãtãţii lui Dumnezeu. Prin aceasta Dumnezeu Însuşi va fi toate în toţi cei mântuiţi, la fel, strãlucind ca frumuseţe originarã în cei ce strãlucesc asemenea Lui, dupã har, prin virtute şi cunoştinţã. Iar credincioşi, virtuoşi şi contemplativi a numit pe începãtori, înaintaţi şi desãvârşiţi, care pot fi numiţi şi robi, lucrãtori cu platã şi fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc. Robi sau credincioşi sunt cei ce împlinesc poruncile de frica ameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate. Lucrãtori cu plata sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare. Iar fii sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi în înclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis : “Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã. Sã nu lipsim, aşadar, de la Sfânta Bisericã a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduialã a dumnezeeştilor simboale ce se sãvârşesc. ( Prin aceasta, ea fãcând pe fiecare din nou sã-şi poarte viaţa dupã Hristos, potrivit cu însuşirile sale, scoate la arãtare darul înfierii dat prin Sfântul Botez în Duhul Sfânt, într-o viaţã dupã voia lui Hristos ). Ci cu toatã puterea şi sârguinţa sã ne înfãţişãm pe noi vrednici de darurile dumnezeeşti, fãcându-ne bine plãcuţi lui Dumnezeu prin fapte bune. Sã nu umblãm “ca neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu în patima poftei”(I Tes. 4, 5), ci precum zice Sfântul Apostol, “omorând mãdularele cele pãmânteşti: desfrânarea, necurãţia, patima, pofta cea rea, zgârcenia care este închinarea la idoli, prin care vine urgia peste fiii neascultãrii, şi toatã mânia, furia, vorbirea urâtã şi minciuna”(Colos.3, 5-8). Şi scurt vorbind, “lepãdând întreg omul cel vechi, care se stricã prin poftele înşelãciunii”(Ef. 4, 22) , “împreunã cu faptele şi poftele lui”(Colos. 3, 9), “sã umblãm cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu, Celui ce ne-a chemat pe noi la împãrãţie şi mãrire”(I Tes. 2, 12), “îmbrãcând mila, bunãtatea, smerenia, blândeţea, îndelunga îngãduire, rãbdându-ne unii pe alţii în iubire”(Ef. 4, 2) “şi dãruindu-ne unii altora, dacã are cineva vreo pricinã cu altul, precum şi Domnul S-a dãruit pe Sine nouã. Peste toate sã pãzim legãtura desãvârşirii, iubirea şi pacea, la care am şi fost chemaţi într-un singur trup”(Colos. 3, 12-15). Ca sã spun pe scurt, “sã îmbrãcãm pe omul cel nou, care se reînnoieşte în cunoştinţã dupã chipul Celui ce l-a fãcut pe el”(Colos. 3, 10). Cãci trãind astfel vom putea ajunge la ţinta fãgãduinţelor dumnezeeşti şi ne vom putea umple cu bunã nãdejde de cunoştinţa voii Lui, rodind în toatã înţelepciunea şi înţelegerea duhovniceascã şi crescând în cunoştinţa Domnului. “Şi întãriţi fiind cu toatã puterea, întru tãria slavei Lui, spre toatã zidirea şi îndelunga rãbdare, cu bucurie sã mulţumim Tatãlui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi sã avem parte de soarta sfinţilor, întru luminã”(Colos. 1, 11-12). Iar dovadã limpede a cestui har este dispoziţia binevoitoare şi de bunã voie cãtre semenul nostru, a cãrui roadã stã în a ne apropia dupã putere, ca de Dumnezeu, de orice om care are lipsã de ajutorul nostru, şi a nu-l lãsa nebãgat în seamã şi neajutat, arãtând, cu toatã sârguinţa cuvenitã prin fapte, via noastrã dispoziţie binevoitoare faţã de Dumnezeu şi de aproapele. Cãci fapta este dovada dispoziţiei binevoitoare. Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate sau la îndumnezeire ( ca sã zic aşa ), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arãtatã din adâncul sufletului şi cu plãcere celor lipsiţi. Dacã Cuvântul aratã ca Dumnezeu pe cel ce bine pãtimeşte, lipsit fiind, cãci zice : “Întrucât aţi fãcut unuia din aceştia mai mici, Mie aţi fãcut”(Mat. 25, 40), iar cel ce grãieşte e Dumnezeu , cu mult mai mult îl va arãta pe cel ce poate sã facã bine şi face, ca fiind cu adevãrat Dumnezeu, dupã har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bunã imitare lucrarea şi însuşirea binefãcãtoare a Aceluia. Şi dacã e Dumnezeu sãracul, pentru coborârea lui Dumnezeu, Care S-a fãcut sãrac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreunã pãtimire patimile fiecãruia, şi pânã la sfârşitul lumii pãtimeşte mistic pururea pentru bunãtatea Sa, dupã analogie cu pãtimirea fiecãruia, vãdit este cã va fi pe drept cuvânt şi mai mult Dumnezeu cel ce tãmãduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pãtimesc din iubire faţã de oameni şi se înfãţişeazã ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu, dupã analogia Providenţei Lui mântuitoare. Cine va fi aşadar atât de târzielnic şi de anevoie de mişcat la virtute, ca sã nu-şi doreascã îndumnezeirea, când dobândirea ei este atât de uşoarã şi cumpãrarea atât de lesnicioasã ? Iar paznicã sigurã şi inviolabilã a acestora, şi cale uşoarã spre mântuire – fãrã de care cred cã nici un bine nu-l poate pãstra neştirbit cel ce-l are – este grija de sine, prin care învãţând sã privim şi sã cugetãm numai cele ce ne privesc pe noi, ocolim paguba ce ne poate veni de la alţii. Cãci de vom învãţa sã ne privim şi sã ne cercetãm numai pe noi înşine, nu vom nãvãli nicicând asupra faptelor altora, oricare ar fi ele, ci vom cunoaşte ca singur judecãtor înţelept şi drept pe Dumnezeu, Care judecã cu înţelepciune şi dreptate toate cele ce se fac, potrivit cu raţiunea dupã care s-au fãcut, nu dupã chipul în care se aratã. Pe acesta îl pot judeca şi oamenii, vãzând în chip neclar ceea ce se vede. Dar adevãrul nu este în ceea ce se aratã, nici în raţiunea celor ce se petrec. Dumnezeu însã, vãzând mişcarea ascunsã a sufletului, pornirea nevãzutã şi raţiunea însãşi dupã care s-a mişcat sufletul, şi scopul raţiunii sau ţinta precugetatã a întregii acţiuni, judecã cu dreptate, cum am spus, toate cele sãvârşite de oameni. De ne vom sili sã izbândim aceasta şi ne vom îngrãdi pe noi înşine în noi, neamestecându-ne cu cele de afarã, nu vom lãsa nici sã vadã, nici sã audã, nici sã grãiascã ochiul sau urechea sau limba noastrã cele ale altora; iar de nu, le vom îngãdui sã lucreze cu simpatie, dar nu cu patimã, şi sã vadã, sã audã şi sã grãiascã spre câştigul nostru, şi numai atâta cât va socoti cã trebuie raţiunea care înfrâneazã. Cãci nimic nu alunecã mai uşor spre pãcat ca aceste simţuri când nu sunt îndrumate de raţiune. Şi iarãşi, nimic nu ajutã mai mult la mântuire ca ele, când le comandã, le îndrumã şi le conduce raţiunea spre cele ce trebuie şi vrea ea. Sã nu fim aşadar fãrã grijã, ci sã ascultãm cu toatã puterea de Dumnezeu Care ne cheamã la viaţã veşnicã şi la o ţintã fericitã prin lucrarea poruncilor Lui dumnezeeşti şi mântuitoare; ca sã luãm milã şi sã aflãm har spre ajutor la timp potrivit. Cãci harul , zice dumnezeescul Apostol, “este cu toţi care iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos întru nestricãciune”(Ef. 6, 24), adicã iubesc pe Domnul întru nestricãciunea virtuţii şi întru cuviinţa curatã şi nefãţarnicã a vieţii, fãcând voia Lui, şi nu vatãmã nici una din poruncile Lui. Acestea le-am înfãţişat despre tema în chestiune pentru plata ascultãrii, dupã puterea mea şi aşa cum am fost învãţat, neîndrãznind sã mã ating de lucrurile mai tainice şi mai înalte. Dacã cineva dintre cei iubitori de învãţãturã doreşte sã le cunoascã şi pe acelea, sã citeascã cele scrise despre acestea de cãtre Sfântul Dionisie Areopagitul în chip dumnezeesc şi va afla cu adevãrat descoperirea unor taine negrãite, dãruitã neamului omenesc prin dumnezeiasca lui înţelegere şi limbã, “pentru cei ce vor avea sã moşteneascã mântuirea”(Evr. 1, 14). Dacã nu sunt departe de dorinţa voastrã, muţumirea se cuvine lui Hristos, dãtãtorul bunãtãţilor, şi vouã care m-aţi silit sã le spun. Iar dacã am rãmas departe de ceea ce aţi nãdãjduit, ce voi pãtimi sau ce voi face odatã ce sunt slab în cuvânt ? Slãbiciunea se iartã, nu se pedepseşte. Şi mai degrabã trebuie preţuit decât dispreţuit ceea ce se face dupã putinţa omului. Aceasta mai ales se cuvine sã o faceţi voi, care v-aţi propus sã iubiţi pe oameni pentru Dumnezeu. Dar lui Dumnezeu Îi este plãcut ce I se aduce sincer din suflet dupã putere, chiar dacã apare ca un lucru mic în asemãnare cu cele mari. Cãci El n-a respins nici pe vãduva care a adus doi bãnuţi. Ceea ce a fost vãduva aceea odinioarã şi cei doi bãnuţi, este oricând sufletul vãduvit de pãcat, care a lepãdat legea cea veche ca pe un bãrbat, dar încã nu e vrednic de însoţirea deplinã cu Dumnezeu şi Cuvântul, însã Îi aduce totuşi Acestuia drept arvunã doi bãnuţi, adicã raţiunea cumpãtatã şi viaţa, sau credinţa şi buna cunoştinţã, sau deprinderea şi lucrarea celor bune, sau contemplarea şi acţiunea potrivitã cu aceasta, sau cunoştinţa şi virtutea corespunzãtoare, sau raţiunile din legea naturalã şi scrisã, care sunt puţin superioare acelora şi pe care avându-le sufletul le aduce lui Dumnezeu şi Cuvântul, ieşind din ele ca şi din toatã viaţa lui, voind sã se însoţeascã numai cu El, şi primind astfel sã se vãduveascã de chipurile, rânduielile şi moravurile silnice ale firii şi ale legii, ca de nişte bãrbaţi, sau (Îi aduce) altceva mai duhovnicesc decât acestea, ce poate fi contemplat numai de cei curaţi la înţelegere şi e sugerat de Scripturã prin litera care e umplutã de istorie. Cãci toate cele omeneşti care par mari întru virtute, sunt mici când sunt comparate de raţiunea care priveşte lucrurile teologic. Dar iarãşi chiar banii mici şi din materie dispreţuitã şi nu prea cinstitã poartã la fel pecetea împãrãteascã ca şi banii de aur ( materia cea mai de preţ ) şi sunt chiar mai de preţ prin faptul cã sunt aduşi cu toatã dragostea. Pe aceastã vãduvã imitând-o şi eu, am adus lui Dumnezeu şi vouã, iubiţilor, ca nişte bãnuţi, aceste cugetãri şi cuvinte mici şi smerite, fãcute dintr-o cugetare şi dintr-un grai sãrac, fiindcã aşa mi-aţi poruncit. Dar rog sufletul vostru binecuvântat şi sfânt sã nu-mi mai cearã vreo însemnare scrisã despre nici una din chestiunile despre care am vorbit. Aceasta din douã motive : întâi, fiindcã n-am dobândit încã frica curatã şi statornicã de Dumnezeu, nici deprinderea tare a virtuţii şi fermitatea neclintitã şi nemişcatã a dreptãţii adevãrate, care dau mãrturie despre siguranţa cuvintelor; al doilea, fiindcã fiind învãluit încã de furtuna patimilor ca de o mare furioasã şi aflându-mã departe de limanul nepãtimirii dumnezeeşti, şi neavãnd limpede înainte capãtul vieţii, nu voiesc sã am pe lângã fapte şi cuvântul scris drept pârâş. Vã rog apoi pe voi, care aţi primit harul ascultãrii, sã mã pomeniţi pe mine nevrednicul, prin rugãciuni lui Hristos, marelui şi singurului Mântuitor al sufletelor noastre, a Cãruia este slava, cinstea şi închinarea, împreunã cu Tatãl şi cu Duhul Sfânt în veci. Amin.
SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL
MISTAGOGIA
traducere de Pr. Prof. Dr. D. Staniloae
http://clardelacrima.wordpress.com/
ANTROPOLOGIA LA SFANTUL MAXIM
Natura si har in teologia Sfantului Maxim Marturisitorul
Hans Urs Balthasar considera ca Sfantul Maxim Marturisitorul (580-662) reprezinta punctul de trecere de la patristica greaca la teologia bizantina si occidentala . El depaseste, dupa Urs von Balthasar, „criza la care ajunsese patristica greaca sub influenta filozofiei elene, prin ideea ca sfarsitul lumii inseamna incetarea totala a activitatii create si inlocuirea ei cu eficienta divina. Sfantul Maxim, ducand pana la capat ideea despre incetarea activitatii create, incepe sa o concilieze cu afirmarea distinctiei clare intre natura umana si har, cu ideea ca incetarea activitatii create nu inseamna incetarea unei cresteri a naturii umane”. Dar Sfantul Maxim sta pe linia Calcedonului, deci a patristicii autentice.Daca Calcedonul salvase umanul in unirea lui cu divinul, impotriva nestorianismulni, care credea ca nu-1 poate salva decat tinandu-l separat de divin, si impotriva monofizitismului, care il sacrifica in divin, Sfantul Maxim dezvolta pe larg ideea ca umanul, departe de a se periclita in unirea cu divinul, se desavarseste in el. Accentuarea acestui lucru era cu atat mai necesara cu cat prin doctrina enipostasei, proclamata de Leontiu de Bizant, se putea naste impresia ca umanul este pus din nou intr-o situatie dezavantajata, iar tentativa impacarii cu monofizitii, prin compromisul monotelit, stirbea de fapt realitatea umana in Dumnezeu.Sfantul Maxim paseste ca aparatorul integritatii umanului in divin, dezvoltand ceea ce Calcedonul afirmase in mod concentrat. El isi propune, in acest scop, sa arate cum se mentine natura umana integral in unirea cu divinul in Hristos si in viata noastra eterna in Dumnezeu. Pentru aceasta era necesar sa explice mai pe larg ce este natura umana si care este raportul ei cu Dumnezeu. Sfantul Maxim este primul care intreprinde intocmirea unei antropologii teologice, sau a unei antropoteologii.
Solutia problemei el o gaseste in ideea de conformitate, sau de armonie a umanului cu divinul. Si pentru ca umanul e inradacinat in cosmos, Sfantul Maxim include in aceasta armonie si cosmosul. Nimic, din creatie nu se pierde in Dumnezeu, ci totul se indumnezeieste si se desavarseste. Astfel Sfantul Maxim a devenit initiatorul unei mari sinteze teologice si spirituale mai ample, mai complexe, mai echilibrate, mai dialectice, deschizand nu numai perioada gandirii bizantine, ci si perioada gan-dirii timpurilor mai, noi.Toata creatia e adusa la existenta ca sa fie si sa progreseze prin miscare intr-o armonie cu Dumnezeu. in natura tuturor creaturilor, dar cu deosebire in natura umana e sadita aceasta armonie ca un dat si ca o tendinta, sau ca o potenta dinamica, ce se actualizeaza treptat, dar este incoronata prin indumnezeirea cea dupa har.
Acordul intre natura umana si harul dumnezeiesc. – Acordul intim, natural, dintre natura umana si Dumnezeu, afirmat in mod general de Sfantul Maxim in tot scrisul sau, s-a precizat deplin si s-a argumentat explicit in scrierile sale de dupa aparitia monotelismului, in a carui combatere s-a angajat pe viata si pe moarte. Avand sa apere vointa umana in Hristos, el a trebuit, pe de alta parte, sa puna in evidenta faptul ca aceasta vointa nu implica o opozitie fata de vointa divina a lui Hristos, ceea ce ar fi avut ca urmare o slabire sau o sfasiere a unitatii lui ca persoana.
Pr. D Staniloae
De citit:
http://www.crestinortodox.ro/sfantul-maxim-marturisitorul/
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/mistagogia/mistagogia-81032.html
CREDINTA NASCUTA DIN SANGE
SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL:
CREDINTA NASCUTA DIN SANGE
“Fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică” (Pr. Dumitru Staniloae)
http://www.razbointrucuvant.ro/category/sfintii-parinti/sfantul-maxim-marturisitorul/
Pilda actuala si incomoda a Sf. Maxim Marturisitorul: ADEVARUL CREDINTEI NU SE ASCUNDE DE DRAGUL PACII!
Sf. Maxim ne este pilda vie ca ASCULTAREA CARE NU ESTE INTRU ADEVAR NU ESTE ASCULTARE DE BISERICA. Ereticii sau oamenii compromisului cu ereticii pot sa conduca la un moment dat Biserica, pot sa-si impuna vremelnic pozitia, pot sa-i prigoneasca si sa-i ucida pe insisi sfintii Ei
Si astazi, din toate, partile, suntem indemnati sau chiar amenintati ca, in numele unei ascultari bisericesti abuzive, sa tacem si sa lasam minciuna sa creasca. Sa fim “ascultatori” si sa nu cartim la toate compromisurile “diplomatice” facute de mai-marii nostri in numele ecumenismului. Sa nu-i “judecam”, sa ne tinem capul in pamant, sa tacem…
Marele Sfant Maxim a fost si el intimidat in toate modalitatile, precum am vazut,insinuandu-i-se si lipsa de smerenie si fiind acuzat de neascultare si de schisma! Cel care parea doar un contemplativ filocalic inofensiv a devenit cel mai fervent si mai incomod luptator pentru Biserica, dar impotriva mai-marilor acesteia apostati. Asa incat nu au putut sa-l reduca la tacere decat taindu-i limba si mana dreapta, ca sa nu mai poata fizic nici scrie, nici rosti cuvantul Adevarului!
Sfantul Maxim Marturisitorul, nor calauzitor in intunericul generalizat al apostaziei prin tacere
O carte foarte importanta in contextul ecumenist actual, in care se trec sub tacere diplomatica si interesata lucrurile esentiale care ne despart de celelalte “confesiuni”, in frunte cu catolicismul si al sau papa, este cea dedicata Sfantului Maxim de catre teologul francez (convertit de la catolicism la ortodoxie) Jean-Claude Larchet : Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, aparuta la editura Doxologia (a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei).
COSMOLOGIA SFANTULUI MAXIM
În concluzie putem rezuma că Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca un adevărat vizionar, a lămurit anticipat problemele lumii contemporane sfâşiate de atâtea convulsii. El a arătat, ca nimeni altul, că lumea are un sens eclesial şi o mişcare teocentrică, creaţia lui Dumnezeu fiind un proces continuu la care este chemat şi omul să-şi aducă aportul său. Cosmosul şi omenirea reflectă în structura şi în mişcarea lor armonioasă modelul comuniunii intratrinitare divine. Iar Biserica este coroana creaţiei continui a lui Dumnezeu şi, în virtutea naturii sale teandrice, îşi prelungeşte treptele desăvârşirii întru Hristos de pe pământ spre cer, tinzând să cuprindă în ea întreaga creaţie. Taina Bisericii şi a Împărăţiei, a unirii lui Dumnezeu cu creaţia Lui prin Duhul Sfânt, reprezintă, în acelaşi timp, şi taina urcuşului duhovnicesc necontenit al făpturilor spre Dumnezeu, în perspectiva odihnei lor eterne. De aceea, putem afirma cu toată convingerea că învăţătura despre cosmos a Sfântului Maxim Mărturisitorul şi-a păstrat şi-şi va păstra necontenit actualitatea ei, prin lumina şi puterea ei harică de a orienta corect lumea spre sensurile şi finalităţile ei dumnezeieşti perene.
PARINTELE MIHAIL STANCIU
http://blog.patermihail.ro/arhive/1443
SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL 1350 