MANTUIREA LA SFANTUL MAXIM (I)

PACATUL STRAMOSESC CA

INCHIDERE IN CERCUL VICIOS

AL PLACERII SI DURERII

 

Unghiul din care vede şi explică Sf. Maxim totul
este Logosul divin. El dă sens vieţii omeneşti şi El umple de
sensuri (de raţiuni) toate lucrurile lumii, în legătură cu care se trăieşte într-un fel sau altul această viaţă. Normal omul prin Logosul din sine, trebuie să fie împletit cu Logosul divin şi cu raţiunile lucrurilor.
Dar prin căderea in păcat s-a ascuns deodată cu
Logosul divin, atât raţiunea personală cât şi raţiunile din
lume. Omul a căzut in zona îngustă a simţirii …

Dar la ea se asociază foarte uşor o plăcere sau o
durere, întrucât unele aspecte materiale ale lucrurilor sunt
favorabile trupului, altele defavorabile. Simţirea ca plăcere
sau durere prilejuită de lucruri e simţirea cea condamnabilă,
întrucât îl leagă pe om de suprafaţa materială a lucrurilor,
făcându-1 să uite de sensurile lor mai înalte şi peste tot de
ordinea spirituală. Plăcerea şi durerea aceasta legată de
simţuri n-a avut-o omul la început, dar a avut în el o
oarecare capacitate de-a se bucura cu mintea de cele înrudite
cu ea, de cele spirituale. Dar omul a coborât această
capacitate de pe planul spiritual pe cel trupesc, unind-o cu
simţirea.

Lipirea de latura văzută a lumii prin simţire şi
căutarea plăcerii ce o poate aceasta oferi trupului, precum şi
fuga de durerea ce poate proveni din ea, dau naştere tuturor
patimilor, ca tot atâţia cleşti prin care ne ţine suprafaţa
sensibilă a lumii prinşi de ea. Mai bine zis seva care
hrăneşte sau se mişcă în toate patimile este iubirea trupească de sine (φιλαυτία), pe care caută omul să şi-o satisfacă în legătură cu suprafaţa materială a lumii.

Un mare rol deţine în concepţia Sf. Maxim
plăcerea şi durerea. Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi,
fuga de durere alt şir. Dar între plăcere şi durere este şi o
cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed ca într-un
cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur,
după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere dă prin plăcere tot de durere.
Dar de aici nu rezultă un fatalism. Această înlănţuire
poate fi biruită. Şi nu treptat printr-o îmblânzire în cursul
multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară de cercul
plăcerii şi durerii. E necesar să stai neclintit şi la ispita
plăcerii şi la ameninţarea durerii, ca un ac de balanţă
imobilizat. Aceasta e starea de nepătimire, starea omului
nepătimaş. Ea nu e însă o nesimţire de cadavru, în sensul
apatiei budiste.

Putinţa aceasta i-a dat-o coborârea şi lupta Logosului
în trup. După ce omul căzuse din legătura şi vederea clară a
Logosului prin raţiunea din sine şi prin raţiunile din lume, în
mocirla întunecoasă a laturii văzute a lumii, în care orbecăia
purtat de simţirea lipsită de vederea raţiunii, tot Logosul a
întreprins să-l scape, coborându-se însuşi pe câmpul de luptă în care zăcea omul învins. Lupta ce-o întreprinde Logosul acum şi pe care ajutaţi de el trebuie să o întreprindem şi noi, ia un caracter ascetic.

Trebuie să se dea o luptă în firea omenească însăşi pentru a se răsturna dominaţia simţirii asupra raţiunii şi cugetării, pentru a se lua vălul simţirii de pe cugetare, ca aceasta să poată vedea razele Logosului în lume şi pentru a-L intui şi dincolo de lume. Mai bine zis însăşi simţirea trebuie eliberată de plăcere şi durere, care-i injectează pornirea neînfrânată spre cele sensibile; trebuie făcută unealtă neutră de cunoaştere în mâna cugetării, în alţi termeni trebuie „retrasă mintea din simţire”, precum trebuie retrasă pofta şi mânia cu plăcere şi durerea lor şi îndreptate spre cele spirituale. Aceasta e totuna cu eliberarea firii omeneşti de patimi sau de atracţia plăcerii şi de frica durerii, prin înfrângerea iubirii trupeşti de sine.