MISTAGOGIA

Capitolul al XXIV-lea

CE TAINE LUCREAZÃ ŞI ÎNFÃPTUIEŞTE, PRIN CELE CE SE SÃVÂRŞESC LA SFÂNTA LITURGHIE ÎN CEI CREDINCIOŞI ŞI ADUNAŢI CU CREDINŢÃ, HARUL DUHULUI SFÂNT CARE E DE FAŢÃ ?

Socotea aşadar fericitul bãtrân, şi nu înceta sã îndemne în acest înţeles, cã tot creştinul trebuie sã se afle des în sfânta bisericã şi sã nu lipseascã niciodatã de la Sfânta Liturghie sãvârşitã în ea, pentru sfinţii îngeri care sunt de faţã şi scriu de fiecare datã pe cei ce intrã şi se înfãţişeazã lui Dumnezeu, şi care fac rugãciuni pentru ei; de asemenea pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevãzut pururea prezent, dar în mod special mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Acesta preface şi schimbã pe fiecare dintre cei ce se aflã de faţã, rezidindu-l în chip mai dumnezeesc, potrivit cu însuşirile lui, şi înãlţându-l spre ceea ce se indicã prin tainele ce se sãvârşesc, chiar dacã acela nu simte, în cazul când e încã dintre copii în cele dupã Hristos şi nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec. El activeazã în acela harul mântuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeeştile simboale ce se sãvârşesc, conducându-l, pe rând şi dupã o ordine, de la cele mai apropiate pânã la capãtul final al tuturor. Prin cea dintâi intrare se indicã lepãdarea necredinţei, creşterea credinţei, micşorarea pãcãtoşeniei, sporirea virtuţii, alungarea neştiinţei, adãugirea cunoştinţei. Prin ascultarea sentinţelor dumnezeeşti, deprinderile şi dispoziţiile întãrite şi neclintite în cele spuse, adicã în credinţã, virtute şi cunoştinţã. Prin cântãrile dumnezeeşti, care urmeazã acelora, se indicã consimţãmântul de bunã voie al sufletului cu virtuţile, şi plãcerea şi desfãtarea mintalã ce se naşte în suflet din pricina lor. Prin sfânta citire a Sfintei Evanghelii, sfârşitul cugetului pãmântesc, precum şi al lumii sensibile. Iar prin închiderea uşilor de dupã aceea, trecerea şi mutarea cu dispoziţia sufletului de la aceastã lume stricãcioasã la lumea inteligibilã, prin care trecere sufletul, închizând simţirile ca nişte uşi, le face curate de idolii pãcatelor. Prin intrarea sfintelor taine se indicã învãţãtura şi cunoştinţa mai desãvârşitã, mai tainicã şi nouã cu privire la iconomia lui Dumnezeu faţã de noi. Prin sãrutarea dumnezeiascã, identitatea aceluiaşi cuget, a aceleiaşi simţiri şi a iubirii tuturor faţã de toţi, şi a fiecãruia mai întâi faţã de Dumnezeu şi faţã de sine. Prin mãrturisirea Simbolului credinţei, mulţumirea cuvenitã pentru chipurile minunate ale mântuirii noastre. Iar prin imnul întreit sfânt, unirea şi deopotriva cinste cu sfinţii îngeri, şi neîncetata şi împreuna lãudare sfântã a lui Dumnezeu. Prin rugãciunea prin care ne învrednicim sã numim pe Dumnezeu Tatã, se indicã cea mai adevãratã înfiere în harul Duhului Sfânt. Prin cântarea “Unul Sfânt” şi cele urmãtoare, harul şi legãtura unificatoare cu Dumnezeu. Iar prin împãrtãşirea dumnezeiascã cu prea curatele şi de viaţã fãcãtoarele taine, identitatea şi comuniunea asemãnãrii dupã participare cu Dumnezeu, cât este îngãduitã oamenilor. Prin aceasta, omul este învrednicit sã devinã din om dumnezeu. Cãci darurile Duhului Sfânt, de care credem cã ne împãrtãşim în aceastã viaţã prin har întru credinţã, credem cã le vom primi în veacul viitor cu adevãrat în ipostasul lor, potrivit cu nãdejdea neclintitã a credinţei noastre şi cu fãgãduinţa sigurã şi nemincinoasã a Celui ce le-a fãgãduit, dacã vom pãzi cu toatã puterea noastrã poruncile. Astfel vom trece de la harul întru credinţã la harul dupã vedere, Însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prefãcându-ne întru Sine, înlãturând atributele noastre stricãcioase şi dãruindu-ne tainele arhetipice, indicate prin simboalele sensibile de aici.
Pentru uşoara ţinere de minte, dacã socotiţi de bine, sã strãbatem încã o datã pe scurt cele spuse şi sã le recapitulãm astfel : Sfânta Bisericã este, aşadar, cum s-a spus, tip şi icoanã a lui Dumnezeu. Cãci unirea neamestecatã pe care o întreţine Acela prin puterea şi înţelepciunea Lui infinitã, între diferitele fiinţe ale celor ce sunt, legându-le ca un Fãcãtor în chip suprem cu Sine, o realizeazã şi ea, legând în chip unitar pe credincioşi întreolaltã, prin harul şi chemarea unicã a credinţei, pe cei activi şi virtuoşi prin identitatea voirii, iar pe cei contemplativi şi gnostici prin acordul nesfâşiat şi nedivizat al cugetului. Ea este şi tip al cosmosului, al celui inteligibil şi al celui sensibil, având ca simbol al cosmosului inteligibil ierationul, iar al celui sensibil naosul. Este iarãşi tip al omului, imitând sufletul prin ieration, iar trupul înfãţişându-l prin naos. Dar este şi tip şi icoanã a trupului privit în el însuşi, ca una ce manifestã slava pãrţii teoretice prin ieration, iar podoaba pãrţii practice având-o în naos. Prima intrare a sfintei Liturghi sãvârşitã în ea indicã în general prima venire a Dumnezeului nostru, iar în special, întoarcerea celor ce sunt conduşi de El, de la necredinţã la credinţã şi de la pãcãtoşenie la virtute. Citirile de dupã aceea, enunţã în general voile şi sfaturile dumnezeeşti, potrivit cãrora trebuie sã-şi îndrume şi sã-şi poarte toţi viaţa; iar în special învãţãtura şi înaintarea în credinţã a celor ce au crezut şi dispoziţia întãritã spre virtute a celor activi, prin care, conformându-se legii dumnezeeşti a poruncilor, stau cu bãrbãţie şi cu neclintire împotriva meşteşugirilor diavolului şi scapã de lucrãrile vrãjmaşe; de asemenea, indicã deprinderea întru contemplaţie a celor gnostici, prin care, culegând dupã putere sensurile duhovniceşti ale lucrurilor sensibile şi ale Providenţei referitoare la ele, sunt duşi fãrã rãtãcire spre adevãr. Modulãrile dumnezeeşti ale cântãrilor sugereazã plãcerea şi desfãtarea dumnezeiascã, produse în sufletele tuturor, prin care, întãrindu-se tainic, uitã ostenelile trecute ale virtuţii şi se aprind de dorinţa puternicã a bunãtãţilor dumnezeeşti şi nestricãcioase pe care nu le au încã. Sfânta Evanghelie este în general simbolul sfârşitului lumii acesteia, iar în special indicã desfinţarea totalã a vechii rãtãciri în cei ce au crezut, mortificarea şi sfârşitul legii şi al cugetului trupesc în cei activi, şi concentrarea şi referirea multelor şi diferitelor raţiuni spre Raţiunea cea mai cuprinzãtoare în cei gnostici, sfârşindu-se şi terminându-se în ei contemplaţia naturalã amãnunţitã şi variatã. Coborârea arhiereului de pe tron şi scoaterea catehumenilor afarã, înseamnã în general a doua venire din cer a marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi despãrţirea pãcãtoşilor de cei sfinţi, ca şi rãsplãtirea cea dreaptã dupã vrednicia fiecãruia. Iar în special, înseamnã desãvârşita certitudine în credinţã a celor credincioşi, pe care o produce Dumnezeu şi Cuvântul coborându-Se în chip nevãzut, prin care certitudine este alungat de la ei orice cuget care mai şchioapãtã în privinţa credinţei, cum e cazul la catehumeni; desãvârşita lipsã de patimi a celor activi, prin care se desfiinţeazã orice cuget pãtimaş şi neluminat al sufletului; în sfârşit, ştiinţa cuprinzãtoare a celor cunoscute, prin care sunt alungate toate icoanele lucrurilor materiale din suflet. Închiderea uşilor, ieşirea cu sfintele taine, dumnezeisca sãrutare şi rostirea Simbolului credinţei, indicã în general trecerea celor sensibile şi arãtarea celor spirituale, învãţãtura cea nouã a tainei referitoare la noi, identitatea unirii în cuget şi a iubirii, şi mulţumirea pentru chipurile în care am fost mântuiţi. Iar în special, învãţarea şi iniţierea celor credincioşi, unirea lor în cuget, evlavia şi înaintarea lor de la credinţa simplã la dogme. Cel dintâi lucru este arãtat de închiderea uşilor, al doilea de ieşirea sfintelor, al treilea de sãrutare, al patrulea de rostirea Simbolului. Tot în special, ele indicã mutarea celor activi de la acţiune la contemplaţie, dupã ce şi-au închis simţurile şi s-au aşezat afarã de trup şi de lume prin lepãdarea lucrãrilor lor; de asemenea, înãlţarea lor de la chipul poruncilor la raţiunea lor, familiarizarea şi unirea poruncilor însãşi dupã raţiunile lor cu puterile sufletului, şi deprinderea şi aptitudinea spre mulţumirea ce creşte din cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele mai indicã mutarea contemplativilor de la contemplaţia naturalã la înţelegerea simplã a celor inteligibile (când nu mai urmãresc deloc prin simţuri sau prin vreun lucru vãzut raţiunea dumnezeeascã şi negrãitã) şi unirea puterilor sufleteşti cu sufletul, precum şi simplitatea care cuprinde, unitar cu mintea, raţiunea Providenţei. Doxologia sfinţitoare întreit sfântã, cântatã neîncetat de sfinţii îngeri, înseamnã în general deopotrivã viaţã, purtare şi împreunã cântare a dumnezeeştii doxologii, care se va înfãptui în veacul viitor între puterile cereşti şi pãmânteşti, trupul oamenilor devenind nemuritor prin înviere, şi nemaiîngreunând sufletul cu stricãciunea sa şi nici îngreunându-se, ci prin schimbarea întru nestricãciune luând putere şi capacitate sã primeascã prezenţa lui Dumnezeu. Iar în special, ea înseamnã întrecerea teologicã a credincioşilor cu îngerii întru credinţã; strãlucirea deopotrivã cu îngerii a vieţii celor activi, pe cât este cu putinţã oamenilor, şi buna rostire a imnologiei teologice; în sfârşit, înţelegerile, cântãrile şi neîntreruptele mişcãri ale contemplativilor privitoare la Dumnezeu, deopotrivã cu ale îngerilor, dupã cum e cu putinţã oamenilor. Fericita invocare a marelui Dumnezeu şi Tatã, şi rostirea cuvintelor “Unul Sfânt” şi cele urmãtoare, şi împãrtãşirea cu sfintele şi de viaţã fãcãtoarele taine, indicã viitoarea înfiere, unire, legãturã, asemãnare dumnezeiascã şi îndumnezeire, de care vor avea parte toţi, dupã toate celelalte, din cauza bunãtãţii lui Dumnezeu. Prin aceasta Dumnezeu Însuşi va fi toate în toţi cei mântuiţi, la fel, strãlucind ca frumuseţe originarã în cei ce strãlucesc asemenea Lui, dupã har, prin virtute şi cunoştinţã. Iar credincioşi, virtuoşi şi contemplativi a numit pe începãtori, înaintaţi şi desãvârşiţi, care pot fi numiţi şi robi, lucrãtori cu platã şi fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc. Robi sau credincioşi sunt cei ce împlinesc poruncile de frica ameninţãrilor stãpânului şi lucreazã cu bunãvoinţã cele încredinţate. Lucrãtori cu plata sunt cei ce poartã, de dorul bunãtãţilor fãgãduite, greutatea şi arşiţa zilei, adicã necazul legat de viaţa aceasta din osânda protopãrintelui, şi ispitele care, din cauza ei, trebuiesc suportate pentru virtute. Aceştia schimbã înţelepţeşte, prin hotãrâre de bunã voie, viaţã cu viaţã, cea prezentã pentru cea viitoare. Iar fii sunt cei ce nici de teama ameninţãrilor, nici de dorul celor fãgãduite, ci în temeiul unui mod statornic şi al unei deprinderi în înclinarea şi dispoziţia voluntarã a sufletului spre bine, nu se despart niciodatã de Dumnezeu, ca acel fiu cãtre care s-a zis : “Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi ale Mele ale tale sunt”(Lc. 15, 31). Aceştia prin afirmare voluntarã şi prin îndumnezeire în har dobândesc atât cât le este îngãduit oamenilor, din ceea ce este şi e crezut Dumnezeu dupã fire şi cauzã. Sã nu lipsim, aşadar, de la Sfânta Bisericã a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduialã a dumnezeeştilor simboale ce se sãvârşesc. ( Prin aceasta, ea fãcând pe fiecare din nou sã-şi poarte viaţa dupã Hristos, potrivit cu însuşirile sale, scoate la arãtare darul înfierii dat prin Sfântul Botez în Duhul Sfânt, într-o viaţã dupã voia lui Hristos ). Ci cu toatã puterea şi sârguinţa sã ne înfãţişãm pe noi vrednici de darurile dumnezeeşti, fãcându-ne bine plãcuţi lui Dumnezeu prin fapte bune. Sã nu umblãm “ca neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu în patima poftei”(I Tes. 4, 5), ci precum zice Sfântul Apostol, “omorând mãdularele cele pãmânteşti: desfrânarea, necurãţia, patima, pofta cea rea, zgârcenia care este închinarea la idoli, prin care vine urgia peste fiii neascultãrii, şi toatã mânia, furia, vorbirea urâtã şi minciuna”(Colos.3, 5-8). Şi scurt vorbind, “lepãdând întreg omul cel vechi, care se stricã prin poftele înşelãciunii”(Ef. 4, 22) , “împreunã cu faptele şi poftele lui”(Colos. 3, 9), “sã umblãm cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu, Celui ce ne-a chemat pe noi la împãrãţie şi mãrire”(I Tes. 2, 12), “îmbrãcând mila, bunãtatea, smerenia, blândeţea, îndelunga îngãduire, rãbdându-ne unii pe alţii în iubire”(Ef. 4, 2) “şi dãruindu-ne unii altora, dacã are cineva vreo pricinã cu altul, precum şi Domnul S-a dãruit pe Sine nouã. Peste toate sã pãzim legãtura desãvârşirii, iubirea şi pacea, la care am şi fost chemaţi într-un singur trup”(Colos. 3, 12-15). Ca sã spun pe scurt, “sã îmbrãcãm pe omul cel nou, care se reînnoieşte în cunoştinţã dupã chipul Celui ce l-a fãcut pe el”(Colos. 3, 10). Cãci trãind astfel vom putea ajunge la ţinta fãgãduinţelor dumnezeeşti şi ne vom putea umple cu bunã nãdejde de cunoştinţa voii Lui, rodind în toatã înţelepciunea şi înţelegerea duhovniceascã şi crescând în cunoştinţa Domnului. “Şi întãriţi fiind cu toatã puterea, întru tãria slavei Lui, spre toatã zidirea şi îndelunga rãbdare, cu bucurie sã mulţumim Tatãlui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi sã avem parte de soarta sfinţilor, întru luminã”(Colos. 1, 11-12). Iar dovadã limpede a cestui har este dispoziţia binevoitoare şi de bunã voie cãtre semenul nostru, a cãrui roadã stã în a ne apropia dupã putere, ca de Dumnezeu, de orice om care are lipsã de ajutorul nostru, şi a nu-l lãsa nebãgat în seamã şi neajutat, arãtând, cu toatã sârguinţa cuvenitã prin fapte, via noastrã dispoziţie binevoitoare faţã de Dumnezeu şi de aproapele. Cãci fapta este dovada dispoziţiei binevoitoare. Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate sau la îndumnezeire ( ca sã zic aşa ), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arãtatã din adâncul sufletului şi cu plãcere celor lipsiţi. Dacã Cuvântul aratã ca Dumnezeu pe cel ce bine pãtimeşte, lipsit fiind, cãci zice : “Întrucât aţi fãcut unuia din aceştia mai mici, Mie aţi fãcut”(Mat. 25, 40), iar cel ce grãieşte e Dumnezeu , cu mult mai mult îl va arãta pe cel ce poate sã facã bine şi face, ca fiind cu adevãrat Dumnezeu, dupã har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bunã imitare lucrarea şi însuşirea binefãcãtoare a Aceluia. Şi dacã e Dumnezeu sãracul, pentru coborârea lui Dumnezeu, Care S-a fãcut sãrac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreunã pãtimire patimile fiecãruia, şi pânã la sfârşitul lumii pãtimeşte mistic pururea pentru bunãtatea Sa, dupã analogie cu pãtimirea fiecãruia, vãdit este cã va fi pe drept cuvânt şi mai mult Dumnezeu cel ce tãmãduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pãtimesc din iubire faţã de oameni şi se înfãţişeazã ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu, dupã analogia Providenţei Lui mântuitoare. Cine va fi aşadar atât de târzielnic şi de anevoie de mişcat la virtute, ca sã nu-şi doreascã îndumnezeirea, când dobândirea ei este atât de uşoarã şi cumpãrarea atât de lesnicioasã ? Iar paznicã sigurã şi inviolabilã a acestora, şi cale uşoarã spre mântuire – fãrã de care cred cã nici un bine nu-l poate pãstra neştirbit cel ce-l are – este grija de sine, prin care învãţând sã privim şi sã cugetãm numai cele ce ne privesc pe noi, ocolim paguba ce ne poate veni de la alţii. Cãci de vom învãţa sã ne privim şi sã ne cercetãm numai pe noi înşine, nu vom nãvãli nicicând asupra faptelor altora, oricare ar fi ele, ci vom cunoaşte ca singur judecãtor înţelept şi drept pe Dumnezeu, Care judecã cu înţelepciune şi dreptate toate cele ce se fac, potrivit cu raţiunea dupã care s-au fãcut, nu dupã chipul în care se aratã. Pe acesta îl pot judeca şi oamenii, vãzând în chip neclar ceea ce se vede. Dar adevãrul nu este în ceea ce se aratã, nici în raţiunea celor ce se petrec. Dumnezeu însã, vãzând mişcarea ascunsã a sufletului, pornirea nevãzutã şi raţiunea însãşi dupã care s-a mişcat sufletul, şi scopul raţiunii sau ţinta precugetatã a întregii acţiuni, judecã cu dreptate, cum am spus, toate cele sãvârşite de oameni. De ne vom sili sã izbândim aceasta şi ne vom îngrãdi pe noi înşine în noi, neamestecându-ne cu cele de afarã, nu vom lãsa nici sã vadã, nici sã audã, nici sã grãiascã ochiul sau urechea sau limba noastrã cele ale altora; iar de nu, le vom îngãdui sã lucreze cu simpatie, dar nu cu patimã, şi sã vadã, sã audã şi sã grãiascã spre câştigul nostru, şi numai atâta cât va socoti cã trebuie raţiunea care înfrâneazã. Cãci nimic nu alunecã mai uşor spre pãcat ca aceste simţuri când nu sunt îndrumate de raţiune. Şi iarãşi, nimic nu ajutã mai mult la mântuire ca ele, când le comandã, le îndrumã şi le conduce raţiunea spre cele ce trebuie şi vrea ea. Sã nu fim aşadar fãrã grijã, ci sã ascultãm cu toatã puterea de Dumnezeu Care ne cheamã la viaţã veşnicã şi la o ţintã fericitã prin lucrarea poruncilor Lui dumnezeeşti şi mântuitoare; ca sã luãm milã şi sã aflãm har spre ajutor la timp potrivit. Cãci harul , zice dumnezeescul Apostol, “este cu toţi care iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos întru nestricãciune”(Ef. 6, 24), adicã iubesc pe Domnul întru nestricãciunea virtuţii şi întru cuviinţa curatã şi nefãţarnicã a vieţii, fãcând voia Lui, şi nu vatãmã nici una din poruncile Lui. Acestea le-am înfãţişat despre tema în chestiune pentru plata ascultãrii, dupã puterea mea şi aşa cum am fost învãţat, neîndrãznind sã mã ating de lucrurile mai tainice şi mai înalte. Dacã cineva dintre cei iubitori de învãţãturã doreşte sã le cunoascã şi pe acelea, sã citeascã cele scrise despre acestea de cãtre Sfântul Dionisie Areopagitul în chip dumnezeesc şi va afla cu adevãrat descoperirea unor taine negrãite, dãruitã neamului omenesc prin dumnezeiasca lui înţelegere şi limbã, “pentru cei ce vor avea sã moşteneascã mântuirea”(Evr. 1, 14). Dacã nu sunt departe de dorinţa voastrã, muţumirea se cuvine lui Hristos, dãtãtorul bunãtãţilor, şi vouã care m-aţi silit sã le spun. Iar dacã am rãmas departe de ceea ce aţi nãdãjduit, ce voi pãtimi sau ce voi face odatã ce sunt slab în cuvânt ? Slãbiciunea se iartã, nu se pedepseşte. Şi mai degrabã trebuie preţuit decât dispreţuit ceea ce se face dupã putinţa omului. Aceasta mai ales se cuvine sã o faceţi voi, care v-aţi propus sã iubiţi pe oameni pentru Dumnezeu. Dar lui Dumnezeu Îi este plãcut ce I se aduce sincer din suflet dupã putere, chiar dacã apare ca un lucru mic în asemãnare cu cele mari. Cãci El n-a respins nici pe vãduva care a adus doi bãnuţi. Ceea ce a fost vãduva aceea odinioarã şi cei doi bãnuţi, este oricând sufletul vãduvit de pãcat, care a lepãdat legea cea veche ca pe un bãrbat, dar încã nu e vrednic de însoţirea deplinã cu Dumnezeu şi Cuvântul, însã Îi aduce totuşi Acestuia drept arvunã doi bãnuţi, adicã raţiunea cumpãtatã şi viaţa, sau credinţa şi buna cunoştinţã, sau deprinderea şi lucrarea celor bune, sau contemplarea şi acţiunea potrivitã cu aceasta, sau cunoştinţa şi virtutea corespunzãtoare, sau raţiunile din legea naturalã şi scrisã, care sunt puţin superioare acelora şi pe care avându-le sufletul le aduce lui Dumnezeu şi Cuvântul, ieşind din ele ca şi din toatã viaţa lui, voind sã se însoţeascã numai cu El, şi primind astfel sã se vãduveascã de chipurile, rânduielile şi moravurile silnice ale firii şi ale legii, ca de nişte bãrbaţi, sau (Îi aduce) altceva mai duhovnicesc decât acestea, ce poate fi contemplat numai de cei curaţi la înţelegere şi e sugerat de Scripturã prin litera care e umplutã de istorie. Cãci toate cele omeneşti care par mari întru virtute, sunt mici când sunt comparate de raţiunea care priveşte lucrurile teologic. Dar iarãşi chiar banii mici şi din materie dispreţuitã şi nu prea cinstitã poartã la fel pecetea împãrãteascã ca şi banii de aur ( materia cea mai de preţ ) şi sunt chiar mai de preţ prin faptul cã sunt aduşi cu toatã dragostea. Pe aceastã vãduvã imitând-o şi eu, am adus lui Dumnezeu şi vouã, iubiţilor, ca nişte bãnuţi, aceste cugetãri şi cuvinte mici şi smerite, fãcute dintr-o cugetare şi dintr-un grai sãrac, fiindcã aşa mi-aţi poruncit. Dar rog sufletul vostru binecuvântat şi sfânt sã nu-mi mai cearã vreo însemnare scrisã despre nici una din chestiunile despre care am vorbit. Aceasta din douã motive : întâi, fiindcã n-am dobândit încã frica curatã şi statornicã de Dumnezeu, nici deprinderea tare a virtuţii şi fermitatea neclintitã şi nemişcatã a dreptãţii adevãrate, care dau mãrturie despre siguranţa cuvintelor; al doilea, fiindcã fiind învãluit încã de furtuna patimilor ca de o mare furioasã şi aflându-mã departe de limanul nepãtimirii dumnezeeşti, şi neavãnd limpede înainte capãtul vieţii, nu voiesc sã am pe lângã fapte şi cuvântul scris drept pârâş. Vã rog apoi pe voi, care aţi primit harul ascultãrii, sã mã pomeniţi pe mine nevrednicul, prin rugãciuni lui Hristos, marelui şi singurului Mântuitor al sufletelor noastre, a Cãruia este slava, cinstea şi închinarea, împreunã cu Tatãl şi cu Duhul Sfânt în veci. Amin.

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL

MISTAGOGIA

traducere de Pr. Prof. Dr. D. Staniloae

 

http://clardelacrima.wordpress.com/