POMII RAIULUI ( I )

FILOCALIA 3   PROLOG

Caci nu poate sluji cineva zidirii, daca nu cultiva trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, daca nu-si curateste sufletul prin virtuti. Deci prin grija de trup omul savârsind slujirea cea stricacioasa, si umplându-se împotriva sa de iubirea trupeasca de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetata placerea si durerea. Caci mâncând mereu din pomul neascultarii, încerca în simtire parerea (cunostintei) binelui si raului, amestecate în el. Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si a raului este zidirea cea vazuta, nu s-ar abate de la adevar. Caci împartasirea de ea produce în chip natural placerea si durerea.

Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si a raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea . Deci contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce se împartasesc de ea trupeste li se face dascal în ale patimilor, facându-i sa uite de cele dumnezeiesti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împartasirea de ea
Asa trebuie înteles aici pomul acela, dupa o tâlcuire pe care o pot primi toti. Caci întelesul mai tainic si mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistica, noi trebuind sa-l cinstim prin tacere. Eu am amintit aici de pomul neascultarii doar în trecere, vrând sa arat ca necunoasterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al carei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc.
Caci în jurul acesteia se învârteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii din pricina carora s-a introdus în viata oamenilor tot namolul relelor ce dainuieste `n chip felurit si pestrit si-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Intrucât experienta îl învata ca e cu neputinta sa ajunga sa aiba necontenit placerea ca tovarasa de viata si sa ramâna cu totul neatins de durere.
Iar izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mântuire este dragostea adevarata, cea din cunostinta, a lui Dumnezeu si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de lumea aceasta. Prin aceasta lepadând pofta de placere si frica de durere, ne eliberam de reaua iubire trupeasca de noi însine , înaltati fiind la cunostinta Ziditorului. In felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi însine, pe cea buna si spirituala, despartita cu totul de grija de trup, nu vom înceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi însine , cautând pururea sa ne sustinem sufletul prin Dumnezeu. caci aceasta este adevarata slujire si prin ea îngrijim cum trebuie si în chip placut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuti.
Deci cel ce nu doreste placerea trupeasca si nu se teme deloc de durere, a ajuns nepatimitor. Caci deodata cu acestea si cu iubirea trupeasca de sine, care le-a nascut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea si prin ele, împreuna cu nestiinta, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Si asa s-a facut întreg slujitor al binelui ce persista permanent si e mereu la fel, ramânând împreuna cu el cu totul nemiscat. Asa oglindeste cu fata descoperita slava lui Dumnezeu, ca unul care priveste în lumina ce straluceste în sine slava dumnezeiasca si neapropiata.
Deci odata ce ne-a fost aratata de Cuvântul calea cea dreapta si usoara a celor ce se mântuiesc, sa tagaduim cu toata puterea placerea si durerea vietii de aici.