MANTUIREA LA SFANTUL MAXIM (II)

Şi precum omul slăbănogii de păcat, omul căzut din
legătura cu Logosul, e totodată un om robit de latura materială a
lumii, lupta de eliberare ce trebuie pornită în firea omenească,
trebuie să fie totodată o luptă de descleştare din această latură
materială a lumii. In contact cu lumea cade omul, într-o
atitudine faţă de ea trebuie să se şi ridice. Prin lumea redusă
numai la latura materială cade, prin lumea redescoperită în
adâncurile ei spirituale se ridică spre Dumnezeu. Lupta aceasta
de întărire şi de restabilire a firii omeneşti trebuie s-o pornească
Logosul întâi în omenitatea ce şi-a luat-o ca pârgă a întregii firi
omeneşti, apoi în fiecare subiect omenesc în colaborare cu el.
Aceasta pentru că numai cu puterea dumnezeiască ea putea fi
dusă la bun sfârşit. El a luat aşadar din aluatul firii omeneşti
expusă asalturilor celui rău, care o ispiteşte cu plăcerea şi o

înfricoşează cu durerea, atrăgând-o prin acestea în toate patimile.

Crezând că nu e decât om, Căpeteniile şi Stăpâniile acestei
lumi s-au apropiat şi de EI, dar El le-a înfrânt, întrucât firea Lui
întărită de puterea dumnezeiască a stat neclintită la ispita prin
plăcere şi la ameninţarea cu durere.30 Logosul n-a avut în firea
omenească ce-a luat-o patimile condamnabile, dar a avut
afectele conforme cu firea, care la ceilalţi oameni îndată ce vine
ispita prin plăcere se prefac în păcate. Deci având aceste afecte,
a arătat că firea omenească poate sta tare în faţa plăcerii şi a
durerii, fără a fi lipsită de afectele ei naturale.
El a procurat astfel prin firea lui întărită,
imunizată împotriva patimilor, un aluat care a rămas în
solidaritate cu toată frământătura firii omeneşti.

Prima fază este aceea a curăţirii de patimi şi a dobândirii virtuţilor. 

Această fază nu suprimă simţirea, dar o face să redevină pură lucrare de cunoaştere, liberă de plăcere şi durere. Aşa e posibilă virtutea, prin care omul nu rupe legăturile cu lumea, ci se eliberează de robia în care ea îl ţine prin plăcerile şi utilităţile materiale ce le oferă. Omul foloseşte lumea acum în cadrul strict al necesităţilor naturale şi pentru refacerea prin dragoste a legăturilor cu semenii, adică a refacerii unităţii firii omeneşti. E o primă biruinţă a spiritului în om. Ea s-a realizat „prin duh” sau „în duh”, adică puterea Duhului Sfânt trecând prin adâncul spiritual al omului întăreşte raţiunea şi curăţeşte lucrarea simţurilor.

Prin virtute omul e ridicat de la starea contrară firii, la cea după fire. Omul virtuos e omul ce vieţuieşte în acord cu firea sa, omul cu firea restabilită, adică cu firea întărită, dat fiind că virtutea e tărie spirituală, ca deprindere neclintită în bine. Dar întrucât fiinţa virtuţii ca tărie o avem de la Hristos (care e fiinţa virtuţii), primul efect al harului lui Hristos e restabilirea firii. Viaţa conformă cu firea nu e o viaţă din puterile exclusive ale naturii umane, ci e o viaţă aşa cum e cerută de sensul, de „raţiunea” firii, aşa cum e necesară pentru ca firea să existe în normalitatea ei. În faza aceasta un mare rol are raţiunea, ca factor ce dirigueşte simţirea, ca factor de judecată obiectivă.
De pe treapta aceasta, care e o primă ridicare a
omului din temniţa simţirii oarbe spre Logosul dumnezeiesc
prin raţiune,

omul se înalţă pe treapta a doua, care este aceea
a vederii raţiunilor divine în lume….

În sfârşit de pe această treaptă supremă a activităţii
fiinţei sale, omul e ridicat deasupra sa însuşi, umplându-se
exclusiv de lucrarea dumnezeiască necreată, devenind adică
Dumnezeu după har.

Pr D Staniloae